Cum se iau deciziile proaste. Povestea unui șoricel în labirintul numit viața

5 minute citire

Scriu aceste rânduri în timp ce mă relaxez, după ce am alergat după tren. E a cincea oară în zece zile când sunt la limită cu a prinde un mijloc de transport.

 

Ți-a fost vreodată frică să pierzi trenul sau autobuzul?

 

Imaginează-ți cum din două în două zile se întâmplă asta.

Dar, ca să nu sari imediat la judecată, va trebui să-ți spun că sunt și foarte multe dăți când am ajuns cu mult înainte și mi-am făcut timp cu o cafea.

 

Și ce crezi? Și azi am avut tupeul (extraordinar) să mă opresc un minut la springtime și să cer o cafea foarte rapid. Am câștigat ceva: un capuccino; am pierdut altceva: bonul pentru decont și jumătate din cantitatea de cafea (am rugat-o pe tipă să oprească aparatul de cafea deoarece era prea încet pentru graba mea reală) 🙂

 

Cum s-a ajuns aici? Și, de fapt, unde vreau să ajung cu asta?

 

Nu e cineva de vină, dar va trebui să-ți asumi că acei mici pași de erori te-au adus aici.

 

În cazurile de mai sus e vorba lucruri precum: calcule greșite, situații incontrolabile cum ar fi desincronizarea timpilor de la metrou astfel încât să faci mai mult decât trebuie, elemente ce țin de vreme (zăpada, ploaia), oamenii care au alte planuri, oboseala.

 

Rezultatul? A trebuit să fug efectiv după autobuz și tren. (context: am o meserie care presupune să mă deplasez mult în alte orașe: impactul este mare, ajung la mii de adolescenți și ceva zeci de adulți ca prezentator și uneori trainer și facilitator).

 

 

Scoatem din ecuație situațiile incontrolabile, care reprezintă majoritatea cazurilor. Mai rămân cele ce țin de mine. Adică să plec fix la timp de acasă. Dacă aș pleca cu ceva timp înainte, poate nu ar trebui să mai fug, dar asta nu e o garanție. Statistic vorbind, de obicei ajung la timp și nu trebuie să mă grăbesc. Se merită riscul de a nu pleca cu mult înainte de acasă.

 

Apoi mai e și faptul că aceste situații particulare mă determină:

1. Să învăț să îmi țin emoțiile sub control și să fiu cât se poate de relaxată atunci când știu că sunt într-o situație limită.

2. Să fiu creativă. 

3. Să iau decizii rapide bazându-mă pe puține date. Și să găsesc soluții. Până acum rezultatele au fost foarte bune. Pot trage concluzia că, statistic vorbind, iau decizii bune în situații sub presiune.

 

Dar nimic nu s-ar întâmpla așa dacă nu aș fi obosită. Și uneori sunt.

 

Hai să discut cu tine direct: munca multă e o tâmpenie! Stai cu mine și o să îți ofer și niște argumente.

 

Azi dimineață am fost pe punctul de a rata trenul spre Brăila pentru că nu am dormit suficient. Simplu. Am muncit zi de zi și am fost pe drumuri astfel încât nu am avut timp să dorm suficient (eu am ales asta, nimeni nu m-a pus. Un freelancer își ia propriile decizii).

 

Știam că trebuie să mă trezesc la 4. Ceea ce fac de multe ori (bine, hai 5-6 maxim) să ajung la gara. Înțelegi de ce nu îmi permit să ajung cu juma de ora înainte. Check

Mi-am luat bilet aseară. Check

Am pus ce era în bagaj. Check

Problema a fost că am uitat complet (așa se întâmplă cu creierul când e privat de somn) că fiind un tren la 05:20 nu era metrou decât după ora 05:00. De obicei iau un uber pe la 04 și ceva. Aș fi luat și acum dacă aș fi realizat din timp. Doar că mi-am dat seama la metrou că am calculat greșit.

 

Ceea ce mă duce la decizii luate sub presiune

 

Ce faci? Alergi spre taxi care este la 2 min de mers și semafoare roșii sau stai la metrou și știi că o să fugi spre tren? Dar nu e suficient. Știi că deși nu e trafic, un taxi va trebui să meargă cu viteza și tot va face 15 min. Timp pe care nu îl ai. Măcar metroul are câteva stații și nu va apărea niciun XYZ să îi taie calea 🙂 Dar ar putea să stea 2 min să se sincronizeze, poate. Însă fiind primul care pleacă la program, șansele sunt minime.

 

Vedeți cam cum arată o analiza a unui critical thinker? 

 

Procesul acesta durează cam 30 sec.

După care urmează alte decizii pe care trebuie să le iei. Spre exemplu, săptămâna trecută când a nins, până și metrourile au stat pe loc. O situație sub presiune pentru mine care trebuia să ajung în autogara Militari. Drept urmare am sunat la compania de transport. Care nu răspundea… În cele din urma cineva a răspuns (vezi bine ce înseamnă să răspunzi la telefon dimineața, chiar dacă ai un job plictisitor și ai vrea să îți bei cafeaua și să fumezi! – salvezi pe cineva :)). Bun. Operatoarea mi-a dat nr șoferului pe care l-am sunat și care a promis că mă așteaptă sau măcar mă recuperează de pe drum.

Șofer care avea niște ochi albaștri- verzui foarte frumoși. Dar trecem peste acest aspect, sunt complimentele de după.

 

Trecem la munca multă…

 

Zilele trecute un bărbat a scris pe LinkedIn cum a muncit el mult de tot, nu a renunțat etc. etc. Partea bună, pe care am apreciat-o, a fost că o luase de la capăt la patruzeci și ceva de ani. Partea proastă din punctul meu de vedere a fost lecția pe care a dat-o celor zeci de mii de oameni care au dat like și comentat (la 1500 de like-uri reachul e fantastic în LinkedIn) : că ar trebui să muncești, frate, ca un sclav. Iată ce realizare fantastică. (să generalizez și să spun că mulți bărbați cred așa – și fac așa!)

 

Desigur că a trecut cu vederea în mod diplomat comentariul meu. Ne vedem peste câțiva ani pe la urgențe. Dacă se mai ajunge acolo.

 

Viața este mai mult de atât.

 

E mișto să ai niște planuri, să le urmărești, să te bucuri de proces (cine a învățat asta, desigur) și să vezi rezultatele (moment de fericire care ține destul de puțin, ca o erecție…). Dar să prioritizezi doar asta și să lași viața personală pe al zecelea loc nu cred că e deloc sănătos. Cât despre relaxare: mulți ajunși așa nu mai știu să se relaxeze. Iar oboseala duce la erori grave. Îți spun asta din propria meserie.

 

E o dovada de respect să dormi suficient, să mănânci cum trebuie, să îți permiți timp pentru tine. Respect pentru tine, dar și pentru oamenii cu care lucrezi. Nu îți va face nimeni statuie și nu e lăudabil că stai 12 ore la munca, dar faci treabă proastă. Mai puțin și mai bine decât mult și prost.

Și ai văzut unde duce lipsa somnul și ce decizii proaste se pot lua.

 

Sistemul meu de a mă calma, lua în calcul mai multe date, analiza scenarii nu a venit peste noapte. Dar mulți nu sunt așa.

 

Fostul meu iubit (cine mai citește pe aici știe despre ce vorbesc) zicea că munca multă îl ajute să uite. Probabil, dar ce viață e asta?

E o fuga stupidă. Ești ca un șoricel într-un labirint alergând prin el și crezând că la final va fi ceva fantastic. Extraordinar. În acest labirint nu dai de nimic, nicio recompensă, nici bancă să stai pe ea, nici o floare să o miroși. Da, ai uitat de mine și de problemele tale, bro, dar chiar ai scăpat de ce era de fapt de rezolvat?

 

La final dai tot de… probleme. Îți dai seama că nu s-au rezolvat de la sine.

 

Moment în care e timpul să sari în alt labirint. În corporații sunt mult de acest fel.

Dacă nu sari direct pe canapeaua psihologului cu depresie. Boala secolului. Nu ar fi așa rău dacă ai ajung acolo. Din contră.

 

Hai, că m-am lungit precum programul de la muncă. 🙂

 

Concluziile le trageți voi, eu mă duc să dorm.

 

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

 

 

 

 

S-ar putea să-ți placă și...

Articole populare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *