Be wise: Investiția costului irecuperabil

3 minute citire
Sunk-cost bias/ Investiția costului irecuperabil / Aberația costului investit

 

Toate înseamnă același lucru. Atunci când investești bani, timp, energie într-un proiect/ relație/ lucru, deși nu se mai justifică. Doar pentru că ai făcut-o deja, nu înseamnă că merită neapărat să mai investești și nu este criteriul după care ar trebui să mergi mai departe.

 

Se dă o situație: am o relație de 4 ani, de vreo doi nu mai merge, dar pentru că tot am stat atâta în relație, hai să nu mă despart deși sunt tare nefericit.

Se dă o a doua situație: am început acest proiect, poate fi o idee de business – văd că nu merge, mă tot lovesc de obstacole, dar pentru că am băgat deja bani, nu vreau să renunț.

Se dă a treia situație: mă duc la film, dar filmul e de rahat. Voi sta acolo până la final, chinuindu-mă și plictisindu-mă, pentru că am dat deja banii pe bilet.

În toate cazurile, costurile sunt irecuperabile: timpul, efortul, banii, energia. Gone. Ce poți face este să analizezi clar dacă ceea ce te ține în situația X este legat de trecut sau pentru că ai rezultate și vrei să ajungi undeva.

 

Cazul 1: omul chiar merită, e o relație care merită salvată sau mă descurc mai bine singur/ă? Mai sunt și alte întrebări aici.

Cazul 2: Unde vreau să ajung? Se justifică banii investiți? Sau am mai multe costuri? Pot recupera acele costuri în viitor sau vor fi și mai multe costuri? (așa ar trebuie să se întrebe cei care construiesc drumuri estimate la 10 milioane, când de fapt ajung la 100 de milioane etc.)

Cazul 3: Dacă aș primi acum o invitație la acest film, m-aș mai duce la el? Aș sta în sală să-l văd, dacă aș observa că e de rahat?

 

„Eroarea devine cu atât mai periculoasă cu cât am investit în ceva mult timp, mulți bani, energie sau dragoste; investiția constituie un motiv pentru a continua, chiar dacă avem de-a face cu o cauză pierdută. Cu cât investim mai mult, cu atât mai mari sunt costurile respective, iar impulsul de a merge mai departe crește pe măsură.” scrie Rolf Dobelli în „Arta de a gândi limpede”.

Exemplu personal

 

Nu întotdeauna este o cauză pierdută. Îți dau exemplul meu: m-am apucat de alergare montană și am început să fiu din ce în ce mai bună și să am rezultate (podiumuri). Doar că după o vreme, mai ales că mă mai și accidentasem, chiar dacă simțeam că am oareșice talent la asta, am ales să mă retrag. Îmi părea rău, mă antrenasem mult și avusesem și rezultate, dar pur și simplu nu era direcția în care doream să merg în viață și plăteam prea mult pentru asta.

 

Un alt caz a fost relația mea de 8 ani jumătate. Am luptat mult să nu ne despărțim, deși simțeam că e ar trebui să merg mai departe, totuși. Dar timpul investit… Până când dau de întrebarea lui Dan Ariely: dacă ai întâlni acea persoană acum și ai știi despre ea tot ce știi deja, ai mai alege-o din nou?

 

Acest bias este foarte periculos. Trageți și voi concluziile în propria viață? În ce situații/ relații / proiecte vă aflați pe care ar fi trebuit să le încheiați de ceva vreme?

 

Știu că doare, pentru că se leagă mai ales de altă eroare de gândire: aversiunea la pierdere. Dar despre asta în articolul următor 🙂

 

p.s. articolul face parte din seria „Gândire critică”. Stai pe aproape!

 

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

S-ar putea să-ți placă și...

Articole populare

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *