Țipăm fără glas, din propria temniță. Eseu despre singurătate

4 minute citire

Suntem în pivniță (dungeon). Cu toții. Încercăm să batem tare în ușă, dar nu ne deschide nimeni. Poate că alții au avut contribuție la izolarea noastră, dar noi am ales să stăm acolo închiși. Noi am lăsat lacătul să se ruginească.

 

Zilele acestea reflectez la tăcere și ascultare. La înțelegere. Mintea mea e doldora de gânduri, mai ales că citesc ore întregi pe zi. Ce se întâmplă în lume mă afectează puțin. E în afara controlului meu. Ce se întâmplă în mine mă afectează profund. Și asta, deși teoretic este în controlul meu, simt că nu mai sunt stăpână pe mine. Am momente când sunt în perfect acord, când sunt zazen ( Zen MindBeginner’s Mind). În rest e doar freamăt.

 

Te-ai gândit vreodată de câte ori nu te asculți? Sau nu-i asculți pe ceilalți? Crezi că știi ceea ce-ți spune celălalt, dar habar nu ai. Ești în temniță. Și nici celălalt nu te aude.

 

Rareori conversațiile ajung la un sens profund. Doar aruncăm cuvinte de acolo până acolo și credem că auzim și înțelegem ce spune celălalt. Auzim, dar nu înțelegem.

 

Zilele acestea, când este atâta tăcere în jur, lucrez să accept anumite lucruri în ceea ce-i privește pe ceilalți. Și pe mine. Cum am aflat și de la alții mai conștienți ca mine, Carl Rogers sau Yogananda, pe care i-am citit recent, nu prea auzim ce ni se spune. Doar ce vrem noi.

 

 

Neascultarea.

 

Eu sunt Emilia, cu cărțile. Și Emilia cu cărțile pare că are răspunsuri. Doar că de multe ori nu iese cum vreau eu. Și nici măcar nu încerc să controlez lucrurile precum o fac mulți din jur.

La Emilia găsești mereu răspunsuri sau cel puțin o direcție. Dar tocmai asta e, că eu nu știu nimic. Cu cât am reflect mai mult, cu atât mi-am dat seama că nu știu nimic. Dar am tendința asta de a crede că știu.

 

Am vorbit aseară cu o prietenă și am încercat să o ascult cu adevărat, așa cum cred că fac de obicei. M-am surprins când am început să-i spun eu ce s-ar întâmpla. Ca și cum eu am răspunsurile la situațiile din viața ei. Așa pare din exterior, nu? Că vezi mai bine. Dar cine spune că ar trebui să schimbi tu cursul acesta? Cine spune că nu sunt multe lucruri lăsate la o parte atunci când cineva îți povestește ceva. You don’t know shit! Iar dacă ai știi, cine ești tu să decizi ce experiențe ar trebui să trăiască celălalt? Poate că are nevoie să facă acea greșeală, să învețe din ea.

 

Am avut o conversație, dar de fapt nu am ascultat. Cred că știi exact la ce mă refer. Ascultăm mereu să dăm replica sau să ne arătăm deștepți. Ce iluzie seducătoare! De aceea nu ne înțelegem, de aceea purtăm tot felul de fațete și măști. Dar în adâncuri, din temnița aia, batem în ușă să ne audă cineva. Dincolo de cuvintele trunchiate căutăm să ne expunem, să fim vulnerabili. Și pare că nu ne aude nimeni.

 

A țipa fără glas.

 

Îl recitesc pe Carl Rogers  (A way of Being) acum și mă regăsesc în trăirile lui. Redau aici un exemplu de temniță în care mulți bărbați se află:

 

Another example concerns the experiencing and giving of love. I think of one governmental executive in a group in which I participated, a man with high responsibility and excellent technical training as an engineer. At the first meeting of the group he impressed me, and I think others, as being cold, aloof, somewhat bitter, resentful, and cynical. When he spoke of how he ran his office, it appeared that he administered it “by the book,” without any warmth or human feeling. In one of the early sessions he was speaking of his wife, and a group member asked him, “Do you love your wife?” He paused for a lorg time and the questioner said, “O.K. That’s answer enough.” The executive said, “No. Wait a minute. The reason I didn’t respond was that I was wondering, ‘Have I ever loved anyone?’ I don’t really think I have ever loved anyone.”

 

A few days later, he listened with great intensity as one member of the group revealed many personal feelings of isolation and loneliness and spoke of the extent to which he had been living behind a facade. The next morning the engineer said, “Last night I thought and thought about what he told us. I even wept quite a bit myself. I can’t remember how long it has been since I have cried, and I really felt something. I think perhaps what I felt was love.

 

 

Întâi, să ne ascultăm pe noi.

 

Criza aceasta i-a izolat pe oameni. Dar le-a dat și prilejul să fie cu ei, singuri. Așa cum ți-ai da întâlnire cu copilul din tine. Diferența e că atunci când erai copil și te jucai și vorbeai singur, nu îți era frică să te expui. Să te exprimi. Nu fugeai în baie să plângi și nu țipai doar pentru că nu știai să spui ce simți. Atunci te exprimai liber.

 

Acum ignori copilul acela care țipă în interior. Care se simte singur, deși are tot timpul din lume să fie el, să se descopere. Sau are lângă pe cineva drag cu care nu știe să vorbească. Începi să te întrebi: când a devenit soția, soțul, partenerul sau partenera, părintele etc. străin? A fost vreodată aproape? Te-ai descoperit vreodată în fața lor? Te-ai descoperit vreodată în fața ta? Să accepți: da, nu am nicio direcție. Mă simt copleșit, nesigur, temător, dezorientat, neiubit, neînțeles, neîmplinit…

 

***

 

Am început să ascult, pe bune să ascult ce zic oamenii de fapt. E incredibil cum poți detecta suferințele, temerile, nesiguranțele, bucuriile cuiva când îl ascuți doar pentru că vrei asta, fără să judeci, să dai verdicte, să îi arăți cât de deștept ești.

 

Îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să-i ascult mai mult pe oamenii importanți din viața mea, dincolo de toate cunoștințele mele. Când despre a mă asculta pe mine, cred că am reușit să rup lacătul temniței mele, dar mai e mult până sus.

 

La tine cum este?

 

 

Dacă ți-a plăcut articolul, comentează sau dă-l mai departe! 🙂

Un comentariu

  1. Pingback: De ce țipăm cu toții din temniță. Intimitatea și neascultarea - Ep 14 - Emilia Zăinel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *