Și nu s-a terminat ca în filmele romantice. O scrisoare la 30 de ani

14 minute citire

Acestea sunt trei scrisori adresate ție. Și mie, pentru anii care vin. Și universului. Cuvintele nu trebuie scoase din context. Experiențele sunt personale. Unele reflecții sunt personale, altele sunt lecții observate la cei din jur. Poți considera aceste scrisori ca o carte. Pe unii îi va ajuta, alții nu vor găsi nicio utilitate. Nu am soluții, nici sfaturi. Dar sunt sigură că unele lucruri te vor face să-ți pui întrebări. Și aceasta este, de fapt, misiunea mea.

 

 

Scrisoarea 1 – imaginea

 

Sunt frumoase pozele în care arăt bine. Dar doar mie îmi pasă, de fapt. De aceea le și postez. Observ însă că celorlalți nu le pasă, poate de aceea rețelele de socializare au inventat butoanele de like. Să facă cumva lumea să interacționeze, nu contează dacă cel care apasă butonul de Like crede sau nu în acel buton. Sau simte exact asta când apasă cu un click. Eu mă văd frumoasă în timp ce retușez fotografiile (nefiind nimic greșit în asta), dar celălalt mă va citi prin filtrele sale. De obicei, cei care mă cunosc, mă consideră mai aproape de cum mă văd eu.

Pentru străini, nu însemn nimic și o poză cu o fată din miile de fețe frumoase nu înseamnă nimic. Acest joc a început să mă plictisească de ceva vreme pentru că e lipsit de conținut pentru mine. Așa că am început să mă întreb: ce altceva aș putea oferi în afară de fața mea? Și-atunci am început să spun povești. Sunt mai valoroase decât orice.

 

Dincolo de călătoriile mele și de fața frumoasă, stă uneori drama. Nu o pot extirpa de tot, dar vorbesc cu mine de ani de zile „Emilia, nu te mai plânge”. Acum îmi spun: bun, dar ce pot să fac? Și încep să caut soluții. De multe ori le găsesc. Există, totuși, un capitol unde e greu să ai răspunsuri. În dragoste. Dacă vei citi în continuare, o să afli despre ce vorbesc.

 

Sunt multe momente peste zi: trăiesc deopotrivă bucurie maximă, fericire, entuziasm, surpriză, tristețe, nostalgie, curaj, libertate, furie, frustrare și altele. Suntem multe stări. Niște lichide care se tot schimbă pe măsură ce lovesc o piatră sau alta. Nici nu știm ce ne-a apucat, de ce ne-a bufnit plânsul, de ce ne-a impresionat o poveste sau ce ne-a motivat să ajutăm.

 

Să ajut, da. Cel mai recompensator lucru din lume? Să fac bine, să dăruiesc, să iubesc să ajut. E diferit acum, la 30 de ani, când înțeleg și simt ajutorul altfel. La 19 ani doream să fac asta și o făceam dintr-un egoism al tinereții. Să vadă lumea ce pot eu, cine sunt eu. Emilia care cucerește lumea. But nobody gives a fuck. Nici acum nu-i pasă, doar că nu o mai iau personal. Pentru că acum când fac bine nu e despre mine. Să zâmbesc unor oameni necunoscuți, să ajut bătrâni, să fac gesturi neașteptate, să ofer – le fac pentru ei, în primul rând.

Eu sunt pe locul doi și acolo trebuie să-mi fie locul întotdeauna când sunt bună și generoasă.

 

Nu a fost mereu așa.

Ah, câtă frică am mai simțit! Nu vreau să încep cu copilăria, acolo a fost frică pe pâine. Pot să povestesc, în termeni mari, de la facultate încoace. Frică de a vorbi în public, frică de a nu fi judecată (drept urmare, îți spun, am judecat oamenii maxim – așa am învățat eu să mă apăr), frică de a evolua, frică de a socializa (așa că m-am retras din multe grupuri), frică de a cere ce vreau, de a oferi, de a mă lăsa iubită, de a pleca în străinătate, de a spune realizările mele, de a-i confrunta pe cei care mă criticau și bârfeau. Frică, frică, frică.

 

Drept urmare: am fost data afară de la joburi, am fost respinsă în grupuri, meritele mi-au fost aruncate la gunoi, am fost judecată pentru atitudinea mea, am fost înșelată, am fost trădată de prieteni, am acceptat joburi de rahat, m-am aflat în relații toxice din care nu puteam ieși, am suportat colegi vampiri energetici, am stat sub umbra unui mentor de frică să fac ceva, am acceptat să fiu tratată rău de oameni care nu mă cunoșteau și multe altele.

 

Nu am vorbit pentru mine, nu am spus ce vreau în relație, nu am știut ce vreau, m-am îndoit de mine la orice pas și am crezut că eu nu voi câștiga niciodată mai mult de 1.200 de lei pe lună și că nu am dreptul să ajung cineva că sunt de la țară. Și am fost săracă. Am ratat multe ocazii, până într-o zi.

 

No more.

 

Dar au trecut mulți ani până aici. Multe lupte și multe conștientizări. Când totul pare perfect, să știi că nu e. Sunt lupte interne acolo. Multe de tot. Până când te așezi în tine. Iar eu pe 19 ianuarie, de ziua mea, merg pe stradă și mă gândesc. M-am așezat în mine. Iată ce gând intim și eliberator! Cu bucuriile mele, cu realizările mele, cu suferințele mele, cu frustrările și lacrimile mele.

 

Pentru că uneori plâng. În trecut plângeam din alte motive, acum plâng din cauza iubirii. Un om perfect rațional, cum mă știi, plâng. Nu am buton să opresc emoțiile de iubire. Asta e lecția clară pe care am învățat-o.

 

Am o canapea, iar pe jos este mochetă. Stau pe jos, rezemată de canapea, și plâng. Uneori e și de bucurie. În ultima vreme, de frustrare. Apoi mă ridic, citesc, arunc un ochi peste feedback-urile primite de la oameni și lipite pe perete, peste cuvintele motivaționale de la oameni înțelepți și merg mai departe. „Încetul cu încetul se fabrică oțetul”, zice Darwin. Iar Eleanor Roosevelt: „Nimeni nu poate să te facă inferior fără consimțământul tău.” Dar cel mai mult îmi place vorba a lui Nelson Mandela „May your choises reflect your Hope, not your Fears”. E una din mantrele mele, alături de cea a lui Yalom: „O viață necercetată nu merită trăită”.

 

 

Scrisoarea 2 – iubirea

 

Primul bărbat.

În filmele romantice, toată lumea e fericită. Întotdeauna amândoi sunt singuri și disponibili, frumoși, amândoi cu toate oalele întregi. În realitate, unul nu e singur sau are vreo relație complicată. Altul are traume din copilărie, altul nu mai crede în femei și tot așa. Iar eu fac parte din realitate. Iar realitatea nu e deloc dreaptă – pentru că nu există ceva drept în lumea asta, lucrurile sunt și noi le dăm o semnificație.

 

Context: sunt singură de un an jumătate.

 

Să fi trecut vreun an de când am cunoscut un bărbat care, după doar o întâlnire și câteva discuții la telefon, mi-am dat seama că este cel mai compatibil bărbat cu care m-am văzut vreodată. Nu credeam că există așa ceva! Dar asta a fost partea bună. Au urmat o grămadă de părți proaste. Pentru că nu suntem în filmele romantice.

 

El aștepta după fosta iubită, să se împace într-o zi. Puteau să se împace, puteau să nu o facă. Prin urmare, orice lucru care i-ar fi sabotat șansele trebuia eliminat. Eu eram unul dintre ele. Așa că mi-a zis să nu-l mai caut. Dar Emilia, cea visătoare, nu i-a respectat dorința. Iar el, mai rău decât vreun fost iubit (niciunul nu m-a blocat vreodată, de fapt sunt prietenă cu aproape toți), m-a blocat peste tot. Rapid, scurt, la obiect. Mai mult, m-a scos și din lista de abonați la newsletter. Cine face asta? Cineva care, deși, te apreciază și vede ceva în tine, trebuie să-și apere ceea ce are cu orice preț. Frumos, mi-am zis. Ar fi fost ceva dacă și fostul meu ar fi făcut așa pentru mine. Doar că, în acest caz, iubirea nu învinge nimic.

 

Acestea au fost primele lacrimi, după alea rele (cele mai rele), când m-am despărțit după relația de 8 ani jumătate. Universul doesn’t give a shit.

 

Repede înainte, un an mai târziu, adică acum câteva zile, înainte de aniversarea mea. Dau de acest bărbat de două ori într-o zi. O dată, când alergam. Apoi, câteva ore mai târziu, exact în fața blocului meu. Nu așa se întâmplă în filmele romantice? Ei se regăsesc după multă vreme, se privesc drăgălaș, se fâstâcesc și apoi se sărută cu poftă.

 

  • Emilia, am tot ce îmi trebuie în viața mea”, aud. Bun venit la realitate!

 

Îmi spune că nu simte nevoia de a mă căuta, că nu are încredere dat fiind că l-am căutat eu în trecut și nu i-am respectat dorința. Că are tot ce trebuie în viața lui, de prieteni nu are nevoie. Și că nu e despre mine, să nu o iau personal. Ba mai mult, nu vrea să audă ce am eu de zis. Desigur, vorbește empatic. Așa cum îl cunosc. Doar ți-am spus că avem un grad înalt de compatibilitate și foarte multe lucruri în comun. Suntem asemănători. Îi urez succes, ce poți să spui mai mult de atât? Compatibilitate risipită, Universule!

 

Un prieten îmi zice, la replica mea „de ce universul îmi scoate în cale un om care nu mă vrea?” – iar el: Poate îți arată oamenii pe care trebuie să îi eviți!”

 

Notă la data de 30.03.2020 – Individul s-a dovedit departe de ceea ce credeam. Niciun regret aici.

 

Acum plânsul are semnificație dublă, dar o să înțelegi imediat despre ce îți spun.

Când ieșisem din bloc, mă duceam spre mall. Acolo aud conversația unei familii, la care femeia: „Te ignor complet, nu vreau să mai stau lângă tine”. Îmi spun că prefer să plâng singură și liberă, decât prinsă într-o relație unde nu am unde să fug.

 

Bărbatul 2

 

Pe fundal se aude Adele „I can’t make you love me”, care rulează de n ori. Nu ai cum să nu plângi când o auzi pe femeia aceasta, chiar dacă ești fericit în relație. Cuvintele din piesă sunt ca un medicament cu dublu efect: pe de o parte, te dor cuvintele ca și cum cineva te-ar arde cu un fier încins; pe de altă parte, să-ți amintească că nu poți face pe cineva să te iubească cu forța. Tu poți iubi, dar nu ai cum să-l determini pe celălalt să simtă ceva. Cu toate calitățile, realizările, dorințele tale.

 

„Emilia, poți să te dai și cu fundul de pământ. Nu ne mai vedem.” Știu că nu este exprimarea cea mai grațioasă, dar nici el nu este cel mai grațios bărbat. Spre deosebire de primul, nu arată deloc atrăgător. E vocea fostului meu iubit din vara asta. Un om pe care, indiferent când de negrațios arăta, îl iubesc. Încă. Pentru că viața e mai complicată decât atât.

 

Primesc un email de la Quora: Why I am feeling empthy if I have everything? Uite o întrebare bună. Eu știu răspunsul la ea, dar eu nu mă simt goală emoțional. Dar a fost o vreme când mă simțeam. Pe Quora, oamenii încearcă să afle răspunsuri. Doar că nu există decât la lucruri palpabile „cum să faci omletă?”. „De ce te-a părăsit iubitul, deși ținea mult la tine și doreați să aveți un viitor împreună?”. Nop, not so much. Pentru că relațiile sunt complexe.

 

Așa că îți spun: nu există răspunsuri general valabile. Sunt atât de multe situații particulare, atâta nuanțe, încât habar nu ai ce e între două (sau trei) persoane care se iubesc.

 

Eu sunt considerată puternică. Și sunt puternică. Dar oamenii puternici ajung așa după ce se tot izbesc cu capul de situații. Admirăm oamenii puternici, nu-i așa?

 

Dar eu, Emilia, puternica, care s-a descurcat în cârje, nu am găsit o soluție să nu-l mai iubesc pe acest băiat. Și am încercat destule, unele de pe net, altele de la psihologi, altele din mintea mea. Eu, Emilia, care am făcut atâtea în viață, care am colindat munții și era să mor pe acolo de două ori, care s-a mutat în atâtea orașe și a încercat fel și fel de lucruri, care am rezistat unei copilării abuzive și am trecut cu bine și fără depresie peste o despărțire (cei 8 ani jumătate de relație), nu am găsit o soluție pentru a trece peste cineva cu care am fost două luni.

 

America sau Anglia?

Știi faza aia? Când tu crezi că trebuie să te duci în America să găsești ceva, dar de fapt era în Anglia? Cam așa e și cu iubirea asta.

 

Nu mi-am spus la prima întâlnire că el ar fi bărbatul vieții mele. Doar că viața asta are alte planuri, mda. Dar ușor, ușor, mi-am dat seama că poate fi foarte bine bărbatul vieții mele.

Până într-o zi când el s-a speriat atât de tare de această femeie care râde mult, ajută oamenii aleatoriu (la prima întâlnire am împins o mașină care nu pornea a unui bătrân), care este ambițioasă și empatică. El a învățat că lumea trebuie tratată cu răceală, dispreț poate, și fugă atunci când nu știi ce să faci.

 

Sunt mai multe posibilități când nu știi ce să faci: paralizezi, te văicărești, acționezi, găsești soluții sau fugi. Or mai fi și altele. Ultima e soluția lui la orice nu poate controla. Dar asta e partea lui. Ce mă fac eu, care nu înțeleg asta? De multe ori nu ești tu de vină. Iar eu nu sunt de vină.

 

El îmi citește mesajele pe care le scriu de cinci luni. Dar nu dă nici un semn. Dacă Eliud Kipchoge este cel mai bun maratonist din lume. El, bărbatul pe care (încă) îl iubesc, e cel mai bun la a fugi de emoții. Mă tem că și tu știi cel puțin o persoană așa, nu? Sper că nu ești chiar tu!

 

De aceea plânsul meu are sens dublu (pentru două iubiri neîmplinite la care mă gândesc ce ar fi fost dacă…). Din ce în ce mai rar acum.

 

A doua zi sunt mai puternică, mai așezată, mai înțeleaptă. Suferința aceasta o îmblânzesc constant, e prietena mea. Mă numesc îmblânzitoare de suferințe, am avut atâtea încât acum le privesc așa, cu distanțare, și merg mai departe. Până dispar.

 

Să știi că e ok că stai cu ea, cu suferința. Va trece, deși nu există un termen bine stabilit. Uneori sunt câteva săptămâni, alteori sunt ani. Nimeni nu-ți poate da un răspuns. Mai îmi spun câteodată că viața îți oferă lecții. Dar poate că nu mereu este despre o lecție, poate că trebuie să lași cât mai repede rahatul în spate și să vezi altceva. Cât stai blocat, pierzi oportunități. Ratezi prezentul, viața.

 

Filmele din capul meu

Mă surprind uneori că fantazez. Și ție și s-a întâmplat? Mai ales despre al doilea bărbat. Cum ne întâlnim pe stradă sau la vreun eveniment (nu că ar ieși la evenimente de fel, antisociabil fiind), cum își aduce aminte cât a ținut la mine și suntem iar împreună. Aiureli! Fie vorba între noi, chiar cred că dacă m-ar vedea, aș putea să-l fac să se răzgândească dat fiind că am avut multă putere asupra lui.

 

Sunt două feluri de bărbați: unii care acceptă cu bucurie puterea pe care iubitele/soțiile o au asupra lor. E un echilibru acolo care ajută cuplu să crească. Devin vulnerabili, au încredere în parteneră. Al doilea fel seamănă cu el: cum, o femeie să mă „controleze” pe mine? Nu, mai bine singur! Sau rece în relație, tată. Păi ce, așa am ajuns? (Alo, părinții, ce naiba le-ați făcut?).

 

Glumesc acum, sunt mai multe feluri de bărbați și nu doar părinții sunt de vină. Tu, tu bărbate, tu femei, ești de vină! Că nu stai să te descoperi, să înduri și să te transformi, să înveți să-ți accepți slăbăciunile și să ai încredere, să spui adevărul, să rămâi mirat în fața vieții și să vrei să faci mai mult decât a controla totul. Când nimic nu poate fi controlat.

 

Scrisoarea 3

 

Relațiile dintre noi

E un elefant în cameră, dă-l afară! Iată ce înseamnă onestitatea pentru mine. Pentru că am mințit mult, mult de tot. În relații. În iubire. Și am văzut strâmb. Când oamenii au făcut gesturi pentru mine, le-am luat ca de la sine înțelese. Că mi se cuvine, că eu am fost și am făcut… Aiureli! Oamenii au fost buni cu mine. Iar eu nu am văzut asta. Am căutat să am aprecierea unor necunoscuți, unor oameni care nu m-au dorit, care poate m-au umilit, care nu m-au respectat. Iată ce-și face omul cu mâna sa!

 

Respectul e tot ce avem. Te poți numi CEO sau președinte, nu contează. Dacă tu spui „fă, ieși afară de aici”, dacă tu țipi, urli, înjuri și umilești un om – titulaturile tale nu mai valorează nici un rahat. Nu spun să fim cu toții ca Abraham Lincoln, care vorbea până și cu servitorii cald și empatic, dar măcar să nu faci rău. Dacă nu știi să respecți, taci, nu face rău. Dacă nu știi diferența dintre onestitate și sinceritate, taci, nu face rău.

 

Sinceritatea, pentru mine, e atunci când îți spui o părere francă, necenzurată, fără să ții cont de ce simte celălalt. Onestitatea este atunci când spui o părere în acord cu valorile tale, cu dorințele tale, fiind în același timp asertiv cu celălalt.

 

Pe ultima am ales-o ca valoare de ceva vreme. Iar lucrurile s-au schimbat al naibii de mult. De la a-mi fi întreruptă colaborarea cu o asociație, la a fi pusă ca om de bază în altă organizație, de la a pierde prieteni, la a fi prezentă în relația de iubire, la a comunica eficient și cu substanță. De la a nu mă citi nimeni pe blog și net, la a primi mesaje și a întâlniri de la oameni care-mi spun că îi influențez, că le place ce scriu, că îi ajut. Fluiditatea vieții.

 

Că tot ajunserăm aici, să știi că cine vrea să te vadă, își face timp pentru tine. No more bulkshit. „Nu am timp”. Pe de altă parte, am învățat că oamenii s-ar putea să te caute ei, așa cum spun. Dar ar putea să ia ani de zile. Și eu și tu facem asta. E dureros, dar face parte din viața asta.

 

Iubitul vieții, acesta nu cred că trebuie pus pe pauză. Hai să zic pe a dreaptă: sunt mai multe iubiri ale vieții! Și dacă nu e una, e alta. De aceea mi-am zis „gata cu planurile”. Că stai, că să vezi, că nu știu ce. Nu frate, hai să încercăm! Acum. Nu există timp potrivit. Dacă nu merge, nu merge. El, al doilea bărbat, a ales să muncească cel puțin trei ani, să ajungă nu știu ce. Nu are nevoie de iubire, iar o relație i-ar încurca planurile. Parcă ar fi bărbat: nu pot face două lucruri deodată! Am vrut să fiu amuzantă: e bărbat! Și poți să ai și carieră și familie. De ce naiba te mai duci la întâlnire dacă nu vrei o relație?

 

Vechea poveste: să fi iubit/ă. Avem nevoie de asta. Ce tot ne ascundem după deget?

Dar ne e frică. Mie mi-a fost frică de atâtea ori încă am zis, ori eu, ori ea. Ea nu poate fi doborâtă – se numește amigdala, e mică, e în creierul nostru, și se activează fără să avem noi control. Dar am ajuns să o îmblânzesc. Îmblânzitoarea de suferință. Iar acum îmblânzitoarea de frică. Take that, life!

 

Mentoratul

Avem nevoie de mentori, coachi, ce vrei tu. Și eu am avut și acum simt lipsa cuiva. Am avut pentru că ne-am certat, într-un mod pe care nu-l anticipam. Dar ia să te întreb: de câte ori ai anticipat cum se va termina o relație? Eu m-am gândit la asta de foarte puține ori. Am stat sub acest mentor femeie lungă vreme. Dar începusem să gândim diferit pe măsură ce mă maturizam. Așa se întâmplă, doar că uneori o parte sau alta nu înțelege. Uite-mă pe mine în unele relații de iubire!

 

E frumos ca oamenii să te aprecieze așa cum ești tu. Caută asta mereu! Nu sta în relații unde te simți neadecvat, mic, inferior, manipulat etc. Știu că e și partea ta de vină, dar desprinde-te de acolo cât de repede poți. Oamenii buni sunt cei care te ajută să crești. Am văzut atât de mulți oameni care nu fac asta încât acum am alergie la cei care își bat joc. Tu știi că umilința naște monștrii? Fugi de acolo! Sau să nu faci tu asta, niciodată-niciodată.

 

Mentoratul poate lua diferite forme. Eu recunosc frecvent că mă înșel. Și cât de mult! Pentru că nu există răspunsuri, doar interpretări. Mă calibrez mereu, ca un avion în zbor. Nu e rușine să știi că nu știi. Să spui că greșești, că vei face mai bine, că e prea complex. Nu te forța să fii cel mai tare, perfect etc.

Dar nici nu te bate pe loc, cum zic eu „ce prost sunt, ce incompetent, ce fraier, de ce plâng atât, nu merită, nu sunt bun de nimic”. Acestea sunt ca niște șine ruginite peste care trec vagoanele – scârțâie ca dracu’ și nu ajută pe nimeni.

 

Bine

Dacă înțelegi asta poți face bine. Oamenii vin la mine pentru că îi privesc cu empatie și curiozitate. Cu toții avem ciudățeniile noastre. Îi fac să se simtă bine (sau cel puțin învăț mereu cum să fac asta), că să se simtă rău știu deja. Și asta se întâmplă destul de des. E ușor să empatizezi când înțelegi lumea așa cum e ea. Adică de neînțeles. Nu îți mai bați capul cu întrebări „dar de ce face asta?”. Eh, de fapt îți bați capul, dar după ce înțelegi că habar nu ai câți factori sunt în spate, iei ce ți se oferă.

 

Trebuia să spun din prima: fă-ți bine ție. Ai grijă de tine. Știi tu mai bine ce trebuie să faci, degeaba citești cărți și asculți podcasturi în care te încurajează să meditezi, alergi și să faci yoga.

 

Eu nu mă plictisesc cu mine.

 

Primul bine pe care mi-l pot face. Dacă închid netul (televizor nu am, deci nu se pune), nu o iau razna. Din contră – să vezi de câte chestii dau. Ai băgat vreodată capul în apa mării? Știi cum e. Liniște.

 

Scrisul

Sunt multe lucruri pe care nu le regret. Scrisul e unul dintre ele. Lasă poezia. Până acum nu am impresionat pe nimeni cu ea. Doar vorbirăm mai sus despre romantism. E frumoasă, dar ouăle ochiuri nu se fac singure, iar gunoiul nu o ia singur la alergare spre ghenă. Nici nu se selectează singur, dar deja intrăm în alte discuții.

 

Mă refer la scrisul în jurnal. Filtrat sau nefiltrat. Eu îți recomand fără cenzură. Am scris mult, dar de vreo 9 ani fac terapie prin scris. Am caiete întregi în care am scris toate bazaconiile care mi-au trecut prin cap. Asta mă menține sănătoasă emoțional. Dar mai mult de atât, mare șoc am avut să văd cum mi-am îndeplinit eu tot ce-mi propusesem acum ceva ani. Îmi doream să vorbesc în fața oamenilor și am ajuns trainer, speaker, facilitator – din astea. Știam că nu vreau job full-time (deși nu aveam idee despre vocația mea foarte clar). Știam că trebuie să acționez, să fac ceva. Am realizat multe lucruri, chiar dacă uitasem de ele.

 

Un și mai mare șoc a fost când prevăzusem niște situații: că nu vreau să fiu în acel parteneriat, acel job, acea colaborare etc. Rupturile s-au petrecut mai târziu, dar le prevăzusem!

 

Iar un și mai mare șoc a fost ce am uitat! Aha, aia. Cum te mai poți fraieri? Nu am încredere în memorie. Deloc. Uităm lucruri, modificăm amintiri, alegem selectiv. Doar ce ne place sau ce se lipește de noi. Scrisul nu te minte. Scrie, scrie, scrie. Decizii, sentimente, amintiri. Lasă pozele în vacanțe, povestește ce a fost acolo. Lasă previziunile la o șuetă, scrie înainte de un eveniment ce crezi și apoi verifică dacă e așa. Lasă drama, observă cum stările vin și trec, nu e nimic pentru totdeauna.

 

Acumulează rânduri, nu resentimente. Mă întrebi despre resentimente, nu? Cum să nu le mai acumulezi? Așează-te în tine! Aliniază-te cu tine, apoi începe să comunici ce nu e în acord cu tine și pregătește-te de ce va fi, rămânând calm. Ca și cum așa e normal. Apa nu se întreabă de ce dă de bolovani, ea merge înainte.

 

Și citește mult. Citește, citește, citește.

(Ah, dar cu iubirea cum rămâne, Emilia?

Până la scrisoarea următoare… 🙂 )

 

p.s. scriu o carte în acest stil. Dacă ți-a plăcut ce ai citit, scrie-mi și spune-mi o părere. Și, mai ales, scrie-mi dacă ai vreun subiect anume care te frământă.

 

 

 

7 Comments

  1. Pingback: I need love from you. Povestea refugiatului din Congo - Emilia Zăinel

  2. Roxana W.

    Mi-a plăcut! Mă băgasem în pat cu gândul să citesc o carte și am dat peste o postare de a ta care m-a adus aici așa că da, sunt curioasă de cartea pe care o scrii!
    P.S. Ce frumos e să te întrebi. Ești privilegiată că nu plictisești cu tine. Look around! Life, life, life is so complex!!!

    • Emilia Z.

      E mișto viața, dar uneori devine tare greu. Însă faptul că acest greu te face să simți mi se pare tare mișto. Adică poți privi și din această perspectivă.
      Cunosc oameni care și-au blocat trăirile sau le-au transformat în altceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *