Jurnal de optimist #2

– Ce mai faci?

– A uite, m-am mai îngrășat. Și își mângâie burta.

 

Mă amuz teribil la o petrecere de acest dialog între… doi bărbați. Mai aud și altele despre care avem impresia că doar femeile vorbesc. Aflu mai târziu de la cel de-al doilea că aș fi surprinsă să asist la discuțiile dintre bărbați. Uneori discută de șampon, balsam și altele.

Da, la petrecere. Dar ce, credeați că cei din clubul ghipsaților (vă povesteam de el data trecută), nu se distrează. Poți da din mâini și corp și de pe un scaun 🙂

 

Cam așa am făcut eu. Este al nu știu câtelea lucru pe care l-am făcut de când sunt cu piciorul în ghips, adică de vreo două săptămâni, și, teoretic, nu ar fi trebuit/ putut să-l fac. Am stat 4 ore la petrecere și m-am distrat foarte tare, mai mult decât majoritatea. That’s the spirit! Am cunoscut oameni mișto, unul dintre ei era să dea cu mine pe jos fiindcă, în stare de ebrietate, i se pare că toate fetele îl plac și vor să danseze cu el. Chiar și într-un picior. Am fost „salvată” la timp.

 

Prea multă dorință de a ajuta?

 

Dar tu nu ai concediu medical?, mă întreabă o doamnă plinuță de pe stradă care (am aflat) își plimbă cățelul de cel puțin cinci ori pe zi.

Aleg eu să ies din casă și să fac lucruri, să muncesc; îi răspund.

Aoleu, dar nu îți e greu. Și eu am avut piciorul în ghips și am stat trei luni (cam așa încep dialogurile în ultima vreme)…

 

Mă duceam într-o tabără de copii din localitatea Ciocănești, Tabăra Visurilor Mele. E o comunitate frumoasă acolo adunată de Șerban Moldoveanu care, alături de elevi, construiește în fiecare an, timp de două săptămâni, această tabără. Am ținut o oră jumătate un training improvizat cu elevii. Am râs foarte mult, chiar dacă am stat pe scaun cu piciorul în sus.

 

M-au frapat două lucruri: 1. Din cei vreo 20 de copii de vârste cuprinse între 6 și 14 ani, majoritatea trecuseră prin experiența ori a ghipsului, ori a unei operații (uneori, ambele)!

  1. Niciodată, dar niciodată vreunul nu și-a pus problema de ce este pe acest pământ. „Mama mi-a zis că sunt pe acest pământ să o bucur pe ea, că eu sunt bucuria ei și de aceea m-am născut”, a fost unul dintre răspunsuri. „Eu sunt aici să îi ajut pe ceilalți, să îi fac fericiți”, îmi spune o fetiță de 5-6 ani. „Dar care este condiția ca ceilalți să fie fericiți?”, îi întreb pe toți. „Păi să fii tu fericit”. Greu de spus dacă ei erau, dar cel puțin se bucurau de ceea ce primeau. Au plecat cu întrebările acestea grele acasă „De ce mă trezesc cu dimineața? De ce exist?”

 

 

Vai de mine, am trăit să o văd și pe asta!

 

Mă uit puțin în lateral, nu văd pe nimeni și mi se pare că cine știe cui îi era adresată replica. Urcam scările la magazinul de la scara blocului. Simțeam nevoia să mă recompensez cu o înghețată după tot efortul depus peste zi prin metrouri, mașini și mergând într-un picior atât.

 

– Vai, dar tu poți să urci și scările în cârje? Era femeia pe care o întâlnisem dimineață, ieșea a n-a oară cu cățelul la plimbare.

– Păi normal, îi zic. Și intru în magazin râzând în mintea mea. Scările de la bloc și tot trebuie să le urc.

 

Și scările de la metrouri. De ce nu iau liftul, tot mai aud? Păi, spre exemplu, uneori nu e lift. Alteori e stricat. Uneori e departe ca distanță de mers și cât îmi ia să mă duc până la el sau ele (că sunt mai multe la metrourile importante) mai bine cobor pe scări.

Am început să evit și scările rulante. De ce?

Fiindcă vreo 95% din cazurile când era să cad a fost din cauza oamenilor care vor să mă ajute. Ori eu nu pot fi ajutată (decât dacă sunt cărată în brațe, ceea ce nu e cazul) fiindcă îmi folosesc doar un picior și faptul că sunt luată de brațe mă destabilizează. Oamenii nu înțeleg asta.

 

Ghinion

Uite, un termen pe care încep să nu-l mai plac deloc. Dar deloc. Nu a mai făcut parte din vocabularul meu de ceva ani, iar acum subit a început sa apară ca un țânțar enervant. Îl omori, dar apare altul după aceea J Adică vine alt om cu mentalitatea această și-mi spune că am avut ghinion că am pățit asta. Eu nu cred în așa ceva. Nu cred în ghinion  – numim ghinion o întâmplare în funcție de rezultat. Dacă e de bine, atunci am avut noroc; dacă nu, atunci am fost ghinioniști.

Cum văd eu lucrurile e diferit: ți se întâmplă lucruri, unele au un rezultat pozitiv și poate ține și de tine (pe lângă alți factori externi); alteori apar neplăceri, nu îți iese cum vrei, iar eu aleg să văd ce pot învăța de acolo și nu o pun pe seama a ceea ce nu pot controla cum ar fi „soarta/ghinionul”. Și oportunitățile – pe care unii le numesc noroc, și eșecurile – pe care unii le numesc ghinion, țin mult de acțiunile noastre. Când privești așa lucrurile, viața pare mult mai simplă și găsești relevanță în ce ți se întâmplă decât să dai vina pe ceva „misterios”.

 

Prea optimistă sau doar realistă?

Consider că gândirea mea stoică mi se potrivește. Că mă ajută să am o viață bună. Să mă simt împlinită. Faptul că încerc să-mi optimizez mișcările, să mă gândesc la cele mai bune mutări și trasee, să-mi folosesc mintea să ies din situații neprevăzute, să învăț să socializez și să adun oameni în jurul meu și fără să prea multe mișcare (în training și facilitate asta făceam tot timpul), să râd de lucrurile neplăcute care mi se întâmplă zic că e o binefacere.

Eu nu aștept să scap de acest ghips. Eu trăiesc zilele până acolo frumos, cum îmi doresc. Și când va veni și ziua aceea, o voi trata ca pe oricare zi din viața mea. Poate cu mai multă bucurie și recunoștință.

 

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

 

Foto credit: No Mad Party

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *