Jurnal de optimist #1

Clubul „ghipsaților”.

Omul care a stat 9 luni cu piciorul în ghips.

 

Mă uit la ceas, au trecut deja 20 de minute de când am plecat de acasă. Am parcurs doar 300 de metri. Mai am puțin, în termeni simpli, când nu ai un picior în ghips pe care nu ai voie să îl pui jos. Acum trebuie să trec strada și deși știu că culoarea verde ține mult, acum „mult” pentru mine e foarte relativ.

Prin Mega Imagine fac slalom cu căruciorul împins de cârje. Niciun scaun de când am plecat de acasă. Pac!, dau cu un castravete Fabio pe jos. Noroc că e în țiplă; mă aplec și îl pun la loc. Înaintez puțin mai încolo, ca un melc, pac!, de data asta e sticla de ulei de pe ultima raft pe jos. Îmi dau seama că strategia cu împingerea căruțului nu e prea bună, dar acum nu pot să o mai schimb.

Mă gândesc să-mi iau ceva mezeluri de mâncare, sunt mai simplu de consumat fără să fac mizerie și de cărat fără să pățească ceva în rucsac. La vitrină, o doamnă caută șuncă Mega, dar nu o găsește. Eu aștept într-un picior să elibereze spațiul, dar răbdarea mea suferă zilele acestea. Nu mi-a trecut asta prin cap atunci când am călcat foarte strâmb cu glezna la coborâre de pe Vf. Omu. Era frumos, ca în competiție, alergam cu un pace decent de 5-6 pe coborâre. Venea și ploaia și trebuia să mă grăbesc.

 

– Ați terminat, doamnă? mă aud spunând. Realizez că femeia aceasta se află într-o misiune și nu prea o interesează că cineva într-un picior așteaptă la rând. Încerc să o ajut să își găsească șunca Mega, dar se pare că nu mai este. Îmi spune că își uitase ochelarii acasă și nu vede. Mă gândesc că avem ceva în comun. O las să-și caute șunca și merg mai departe.

 

Ajung cu greu la raionul de patiserie. Îmi leg cu greu punga cu cornuri cu unt, moment când se stinge lumina în magazin. Vedeți voi, dacă spaima unui copil de e a nu veni babaul peste el, a unui ghipsat (o să folosesc acest cuvânt de dragul conversației, mă scuzați) este de a nu fi lovit peste cârje.

 

– În 10 minute se închide casa, aud că se strigă. „10 minute? Păi pentru mine e o eternitate, și m-am și târât până aici să-mi iau ceva, nu e ca și cum aș putea veni mai târziu”.

 

Mă „grăbesc” spre casă, de abia cu 2 metri înainte îmi duce cineva căruciorul la casă. Aici e grabă mare, o grabă care, pe mine, în general nu mă incomodează. Dar acum e diferit. Casierul tânjește după o țigară așa că deși îl rog să aibă răbdare cu produsele căci mă mișc greu și de abia le pun pe bandă, el rămâne impasibil la rugămințile mele. Stau în calea pauzei lui de la ora 10, când se ia curentul și nu mai intră nimeni în magazin.

 

Când deschid ușa garsonierei și trântesc efectiv ghiozdanul cu produse, deja trecuse o oră. Pentru un drum de 10 minute.

 

Începe distracția…

 

– Fată, sărăcuța de tine, cum ești cu piciorul, îmi zice o femeie paznic.

Nu trebuia să vii la muncă (am avut o zi de training unde am ales să mă duc din dragoste pentru munca mea. A fost o zi bună, în afară de piciorul umflat).

– Unchiul meu a avut piciorul în ghips 9 luni. Fusese rupt de tot, îi ieșea osul prin piele. Când i-au dat jos ghipsul au găsit paraziți acolo.

– ăăăă

 

Stop. Bine ai venit în clubul șchiopilor temporar. Vei mai auzi povești de acum înainte.

 

Încerc să fac un exercițiu mental și să văd în ce cluburi mai poți intra, temporar și uneori, involuntar, în viață: a celor mușcați de câini (am fost acolo), înțepați de căpușe, cu mâna în ghips, femeilor însărcinate, a dresorilor amatori de câini, a crescătorilor de pisici, a logodnicelor cu inel cu diamant, a crescătorilor de șopârle, a iubitorilor de roz, a celor care dorm întotdeauna cu șosete etc.

 

Au trecut 6 zile de când coboram cu telegondola cu glezna umflată. Când am călcat strâmb și am știut instinctiv că nu e doar o mică entorsă. Am continuat să alerg șchiopătând până la Babele. Avem trei variante: să coborâm (eram cu un amic alergător) pe Jepii Mici și să cad. Să coborâm pe Jepii Mari și să cad. Să ne împrumutăm de bani și să luăm telegondola. Nu a fost chiar coborârea la care am visat. Speram ca într-o zi un prinț să mă ducă pe munte cu telegondola ca să își păstreze cămașa netranspirată; în schimb am dat de oameni care nu fac doi pași singuri, dar își fac selfie-uri non-stop. Și o telegondolă care coboară ca un melc, dar bine, e și defect de meserie. Mai bine urc 3 ore un traseu decât să ajung în 10 minute sus. E ca și cum ai încerca să folosești scurtături într-un joc video ca să ajungi mai repede la ultimul level. Ratezi tot jocul, chiar dacă ai ajuns la finish.

 

– Domnișoară, ia loc puțin pe pat. Ai o fractură și trebuie să îți punem ghips.

– Cum? Acum, chiar acum de la căzătura asta? Evident, procesez mai greu și nu mă abțin să pun întrebări stupide. Așa, ce înseamnă asta?

– Păi vreo 6 săptămâni nu mai ai voie să calci în el, trebuie să îl ții sus. Mai trebuie să îți faci niște injecții singură (ăăăă).

– Injecții? Unde, cum?

– Sunt gata ambalate, în burtă sau în coapsă. Se obișnuiesc copiii de 14 ani, o să poți și tu.

– ….

 

Pe un dâmb de la Urgențe, stau și aștept un taxi. E a treia companie pe care o sun, deși sunt în centrul capitalei.

 

Va urma…

 

 

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

 

@ am mers ceva pentru aceste cornuri

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *