I need love from you. Povestea refugiatului din Congo

5 minute citire
Trust me, no steal, no do harm to you. I like you. Me, nigger. You don’t like nigger?

 

Este ora 20 în Atena, încerc să găsesc drumul spre Acropole. Un bărbat de culoare îmi pune o brățară pe mână. I like you. Îi spun că nu am nevoie, desfac brățara și i-o dau înapoi. Sunt destul de ok cu mine ca să ies din capcanele acestea ale manipulării (le știu de la R. Cialdini). Dar el nu se oprește. Mă întreabă ce caut, îi spun că pe hartă arată că acesta ar fi drumul spre Acropole. Doar că harta mea offline îmi dă deja câteva rateuri și tot cu vorba te descurci într-un oraș străin.

 

Nu am o problemă cu asta, spre deosebire de foștii care preferau să dea roată de zece ori, decât să întrebe care este drumul corect.

 

Văzând că îl evit, și nu pentru că am ceva cu persoanele de culoare, ci pentru că îmi place să descopăr singură drumurile și să vizitez singură obiectivele, bărbatul mă întreabă într-o engleză foarte proastă dacă am ceva cu negrii. Îl asigur că suntem bine, doar că nu am nevoie de brățări și că mă descurc. Doar că aveam eu ceva al meu, pentru că omul nu renunță. Și nu e vorba despre a-mi vinde ceva sau a-mi cere bani. Nu. E despre iubire. Dar despre asta mai târziu.

 

Urcăm pe lângă acropole, în partea opusă a intrării. Vorbesc cu el încercând să mă orientez. Pe străzile înguste nu se vede nimeni. Turiștii nu sunt la ora aceasta. Îți dai seama că încă nu sunt atât de invincibilă încât să nu-mi fie frică. În timp ce el tot repetă „no harm, no harm, trust me”. Îmi spun că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să văd ce are de zis. Să-i cunosc povestea. Sunt sigură că majoritatea oamenilor îl resping brutal. Me, refugee. From Congo. No paper, no job.

 

Merge cu mine cam o oră, când cobor pe lângă acropole, mă rătăcesc, ajung la stadionul din Atena, întreb oamenii care e direcția despre hotelul Divani Caravel, locul unde colegii mei organizau sala pentru a doua zi când se întâmpla târgul IUF (International University Fair).

 

Din englez lui stricată (se pare că știe franceza, dar nu îl ajută deloc în Atena) aflu următoarele, lucruri care m-au pus pe gânduri. Ți le spun pentru că poate te va ajuta să ai o perspectivă mai largă asupra unor subiecte pe care media le prezintă ca adevăruri. Ca să înțelegi, eu cred că nu există neapărat un adevăr, doar perspective. De aceea nu mă iau după ce observ dintr-o anumită latură, ci încerc să înțeleg ce e în spate (pe unii îi deranjează asta).

 

Cum este viața de refugiat?

 

  • Viața ca refugiat e grea. Dimandi, că acesta îi e numele, încercă și-și câștige existența vânzând aceste brățări cu 2 euro. Câți euro nu am aruncat noi aiurea?
  • Nu are acte. A venit în Turcia prima dată, dar îmi spune că turcii nu sunt mare fani catolici. Iar el e catolic. Cum a ajuns în Atena nu mai contează, cert e că fără acte e greu să-ți găsești job. Iar cu o engleză foarte proastă cu atât mai puțin.
  • Aceste lucruri se răsfrâng asupra vieții în toate aspectele. Locuiește cu alți zece bărbați (pe unii mi arată pe acele străzi), refugiați și ei. Nicio intimitate.
  • Trebuie să se apere constant fiindcă e negru, fiindcă e refugiat, fiindcă nimeni nu are încredere în el. De aceea avem hopuri în conversație pentru că pare că minte. Nu cred că știe altă viață.
  • Nu are pe nimeni, e singur. Poate că mă minte aici, dar chiar și dacă ar fi traversat continentul cu familia, îmi e greu să cred că viața lor era fericită.
  • Își pune toată puterea în Dumnezeu. Asta mă întristează nespus așa că mă apuc să-i spun niște lucruri. Nu este despre a crede în Dumnezeu sau nu. Este despre a ceda toată puterea ta altcuiva! De a te lăsa în voia unei presupuse puteri superioare. Și atunci unde mai ești tu în ecuație? I-am spus că poate crede în continuare în Dumnezeu, dar să-și ia puterea înapoi. De el depinde să învețe engleza (și îi zic de app Duolingo), să urmeze vreun curs de calificare, să încerce să facă ceva. Pentru că poate acum cât e tânăr (aflu că are 32 de ani) e mai ușor să îngheți pe străzi. Dar mă tem că la 60 de ani nu mai e așa.
  • Îi spun că nu am primit nici eu de la alții, am muncit pentru ce am. Și dacă am primit, am dat înapoi mereu. Părinții mei nu sunt morți (așa cum îmi spune că sunt ai lui), dar nici nu m-au ajutat. Sigur, e ușor să dai sfaturi…
  • Are nevoie de iubire „love”. Cumva pune pe seama universului că mă place și m-a întâlnit. I need love from you, îmi tot repetă. Cred că acesta este unul dintre cele mai triste lucruri pe care le-am auzit de la el. Și nu, nu e despre sex. E despre iubire. Fără rezultat, îi spun că oamenii nu se iubesc după o întâlnire, că îți ia ani să iubești pe cineva.

 

Ajung la acest hotel luxos. Intru și îl las pe Dimandi singur. Nu îl alung tot drumul, deși îi spun că nu am ce să îi ofer. Dar el tot merge cu mine. Știu că nu va fi bine. Câți refugiați sunt bine? E ușor să-i privim pe cei de pe străzi cu dispreț. Te scutește de a te vedea pe tine ca ființă, cum ai putea să ajungi. Ne fâstâcim pentru că nu am primit jucăria pe care ne-o doream, că nu ni s-a adus mâncarea preparată exact așa cum am comandat-o, că a trebuit să așteptăm la coadă 15 minute. În timp ce lucrurile, cumpărate cu bani munciți greu, ne lasă indiferenți.

 

Avem și noi nevoie de iubire la comandă?

 

Poate că noi nu cerem direct, ca Dimandi, iubire. Dar cu siguranță suntem la fel de săraci spiritual. Nu toți, desigur. Unii dintre noi înțelegem că înainte de a primi, trebuie să oferim noi. Iar lucrurile se aranjează, dar niciodată nu își păstrează liniaritatea. E un efort constant, iar cine se așteaptă să vină  „de la sine”, am mai vorbit despre asta… continuă tu fraza.

 

Lumea e în multe feluri. Iar odată ce înveți să iubești (mai mult decât a te iubi pe tine), înveți să și tolerezi.

 

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *