Curaj? Sau curaj din frică?

4 minute citire
  • Cum privim valorile universale, la nivel personal?
  • Când ești curajos, cu adevărat?
  • De ce eu sunt considerată curajoasă

 

 

Am înțeles de mult că valorile acestea universale – curaj, iubire, bunătate, onestitate – sunt foarte interpretative. Fiecare dintre noi le poate avea și folosi în scopul său, dar dacă altcineva l-ar privi într-un context anume, poate ar zice că nu le are.

 

În afară de câțiva oameni pe care îi știm că „dau dovadă” de o anumită valoare la maxim, restul, inclusiv noi, folosim valorile doar când ni se potrivește nouă.

Și e bine așa. Nu ne-am născut să fim bunătatea întruchipată, eroul neobosit sau iubirea necondiționată.

 

Nici nu cred că ar fi productiv pentru societate dacă fiecare dintre noi am fi așa. Ne-am născut egoiști în diferite grade. Acesta este purul adevăr. Și nu e, iară, nimic rău în asta. Sigur că unii sar calul, dar poate ca o societate să se echilibreze are nevoie de toate categoriile de persoane. Așa a fost dintotdeauna și așa va fi.

 

O să mă opresc la curaj. Sunt tot numită curajoasă de la o vreme. Și poate că sunt, dar doar în anumite contexte, remember? Nu am fost dintotdeauna așa.

 

Cum definim noi curajul?

 

Când sărim să salvăm pe cineva de la înec?

Când ne oferim să ajutăm o bătrân, certându-ne cu tinerii care se iau de el?

Când sărim în foc?

Când ne afișăm în fața șefului și ne cerem mărirea de salariu? Sau când îi spunem șefului, în fața celorlalți, că se înșală?

 

Când pui problema așa îți dai seama că totul este interpretativ și că lucrurile nu sunt așa cum par. Fiecare are, în diferite grade, anumite valori.

Eu mă consider lașă în unele contexte, dar în altele sunt foarte curajoasă. Și nu are sens să includem aici și alți factori precum: ignoranța, puterea etc. M-aș așeza doar pe cuvântul „speranță”. Ești curajos pentru că speri că…

 

Exemplul personal

 

În cazul meu, pentru că vreau ca viața mea să fie o viață bună. Ca să pot avea o viață bună nu pot să nu scap de momentele grele care vin odată cu curajul. Să ai curaj să spui ce crezi presupune că vei suporta consecințele ulterioare. Care, fie vorba între noi, pot fi mult mai mici decât consecințele care derivă din a nu spune ce crezi, o perioadă lungă de timp.

 

Să ai curajul să spui ce crezi vine uneori cu sacrificii. Căci ceea ce ai dobândit: statut, bani, putere, validare, imagine, pot dispărea rapid, ca și cum nu au fost niciodată. Cine vrea asta?

Să spui ce crezi vine cu pierderea oamenilor pe care-i iubeai (și credeai că te iubesc). Și cine vrea asta?

Însă, pentru prima dată, tu ești pe primul loc. Și, da, acesta este cel mai mare curaj pe care îl poți avea. Să te pui tu pe primul loc, ca apoi să-i poți ajuta și pe ceilalți. Merită să pierzi atâtea lucruri pentru asta? După părerea mea, da. Pentru că te câștigi pe tine. Și, sinceră să fiu, nimic nu se compară cu asta.

 

Eu am început să am curajul să fac multe lucruri. La început să alerg câțiva kilometri. Apoi 10 km, apoi semi maratoane și maratoane la munte. Apoi să zic ce vreau în relație. Apoi să zic ce vreau în viața profesională. Apoi să plec singură în diferite țări, unde nu știam deloc limba locală (iar engleza mea suferea). Apoi să devin freelancer și să mă susțin singură. Să accept proiecte care mă speriau, dar care au avut partea lor de educație, de înțelegere, de creștere.

 

Să închid Social Media după ce am folosit canalele ani de zile și mi-am luat validarea de acolo. Să țin în viață un canal de youtube despre gândire critică (și în relații) și un podcast.

Iar acum să locuiesc, temporar, în altă țară. În vreme de covid. Fără să lucrez în această țară. Fără să înțeleg limba și fără să vorbesc engleza.

 

Să las totul acasă neatins și să nu-mi pese de tot ce am construit. Să nu mă atașez.

 

Curaj? Da. Poți zice și așa. Ne e frică, nu-i așa? Ne e frică de consecințe. Doar că ceea ce am învățat eu este că de ceea ce ar trebui să ne fie frică sunt lucrurile despre care nu știm nimic, la care nu ne gândim deloc. Ele apar mereu. Și, de obicei, le rezolvăm pe moment ce apar.

Așa fac și eu.

 

Curaj? Nu știu. Poate un mindset flexibil și o abordare stoică.

 

Dar și frica că e mai rău să nu trăiesc viața din cauza fricii, decât să suport consecințele ce derivă din curaj.

 

 

Dacă ți-a plăcut, te invit să comentezi sau să dai mai departe! 🙂

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *