3 povești de viață culese de pe drumuri

Aceștia sunt 5 lei. 5 lei primiți de la o doamnă bolnavă de cancer care face chimioterapie de 5 ani. Și este optimistă. A vrut să știu asta și a vrut să țin minte de ea.

Am ieșit din casă târâș, după cum vă spuneam aseară, am călcat strâmb încercând să evit o mașină, și m-am ales cu o entorsă urâtă. M-am dus la farmacie. Pe drumul de întoarcere mă depășește (printre alți oameni) o doamnă care, puțin mai încolo, se oprește obosită, cu trei sacoșe în mână. O văd și o întreb dacă pot să o ajut. Spune că da, se grăbea să prindă autobuzul de Urziceni, ea locuind într-un sat vecin.
Îi spun că și eu merg încet, dar o voi ajuta și îi iau două sacoșe din mână. Eu târâș, ea cu baston. Și atunci îmi spune că vine de la chimioterapie, are cancer, dar nu se lasă. Luase flori să planteze în grădină că ale ei se uscaseră de la frig.
„Ce să facem, mergem mai departe. În viața asta trebuie să fim optimiști.” Se oprește și insistă să îmi dea 5 lei. O refuz, dar mi bagă în plăsuța mea. Cică să țin minte că am ajutat-o și că e optimistă. Îi accept aproape plângând gândindu-mă la situația de aseară când doamna de la oraș care coborâse din mașină, nu mi-a dat nici bună seara.


O cheamă Stela, Steluța. A prins autobuzul la timp.

 

 

***

 

Am cunoscut un judecător. Și un medic. Și un fondator de muzeu. Nu prea le păsa de ce se întâmplă la televizor. Nici de ce a fost anul trecut și nici de ceea ce va urma.
Și nici măcar dacă se vorbea despre ei.
Nu erau conștienți nici de feluritele flori îngrijite de pe mormântul lor. Sau de acoperișul deasupra capului lor, probabil construit cu bani mulți.
Erau morți.
Și în jur domnea liniștea.

 

În Cimitirul Armenesc, pe unde mă mai plimb, lumea nu se sinchisește de problemele de zi cu zi. În cimitir nu prea contează câtă avere a făcut fiecare. Poate doar pentru cei vii, care stau pe bănci și fac terapie vorbind cu o cruce, fie ea și cu design interesant. Pe unele scrie 1896, iar pe altele 2008. Au ajuns cu toții în același loc.
Așa cum o să ajungem și noi.

 

Mă plimb agale și contemplu fragilitatea ființei umane.
„Vin mulți tineri aici, stau pe bancă și citesc”, îmi spune paznicul. „Ce contează cine suntem, cu toții vom ajunge aici. Ce îl mai interesează pe cel din mormânt că îi faci tu la suprafață tot felul de slujbe? Mai știe el?”
„Moartea e singura care nu are rezolvare”, îmi repetă aforismul de câteva ori, mândru de cum sună. Sunt sigură că îl spune mereu, oricui trece pe acolo, fără să înțeleagă exact ce înseamnă.

 

Îi spun că moartea nu trebuie să aibă rezolvare, ci viața. Prin moarte.

Dintr-o dată, Bucureștiul pare plin de viață.

 

***

 

Câteva categorii de oameni pe care i-am întâlnit zilele acestea și am învățat ceva de la ei:

 

  • Un director de școală care discută franc și încearcă să își ajute liceul cum poate. Îmi spune că el doar își zice opinia, nu spune că e bine sau rău sau că așa ar sta lucrurile. „Cine știe care e adevărul?”, conchide. „Pentru adevăr trebuie să afii și ce spun celelalte părți”.
  • O profesoară care, fără să asculte ce am de zis, mă dă afară din clasă, triumfătoare. Mă întorc ora următoare să vorbesc cu elevii și le spun că acest exemplu nu e de urmat și că îi va ajuta mereu să fie respectuoși. Aceeași profesoară are nevoie de ceva din clasa respectivă și întra la oră și îmi deranjează prezentarea. Își cere scuze. O las să își facă treaba. „Karma”, zice un elev.
  • O adolescentă entuziastă care află despre proiectul despre care vorbeam și deja se înscrisese înainte să ajung la ea.
  • Yalom. Prin vocea unui Spinoza închipuit (din Problema Spinoza) îmi mai temperează „afectele”. „Un om liber nu se lasă tulburat de sentimente de dispreț sau indignare”.

***

 

 

Aceste fragmente au apărut pe pagina mea de facebook.

Te invit să comentezi sau să dai mai departe, dacă ți-a plăcut! 🙂

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *